Vânătoarea mistrețului cu colți de argint. Despre idealuri patologice, vanitate și amăgirea absolutului

Există persoane care nu se mai mulțumesc să afle, să cerceteze, ci simt nevoia să vâneze. Își urmăresc idealul cu o înverșunare aproape mistuitoare, străbat codri de ambiții și labirinturi ale propriei închipuiri, căutând în fiecare zvon un semn și în fiecare împrejurare o făgăduință. Până într-atât se lasă cuprinși de propria aspirație, încât ajung să nu mai deosebească dorința de patimă, ambiția de destin și năzuința personală de autenticul sens al vieții. Când realitatea le iese în cale, o socotesc o piedică, nu o revelație.

În poemul Mistrețul cu colți de argint, Ștefan Augustin Doinaș zugrăvește, cu o subtilitate remarcabilă, tragedia omului care se îndrăgostește de propria himeră. Prințul din Levant nu urmărește un simplu animal, ci o făptură devenită, în conștiința sa, simbolul unei aspirații absolute.

Apropiații îi oferă explicații firești: apa strălucește printre copaci, iarba foșnește, luna luminează. Dar prințul nu mai vede apa, iarba sau luna. El vede pretutindeni mistrețul pe care și l-a închipuit. Realitatea nu mai are dreptul să vorbească, fiindcă, în fața obsesiei, orice adevăr contrar devine o ofensă.

Aici se află una dintre cele mai tulburătoare forme ale orbirii omenești: nu aceea de a nu vedea, ci aceea de a vedea numai ceea ce dorești.

Prințul nu este lipsit de idealuri. Dimpotrivă, este mistuit de ele. Numai că idealul, desprins de măsură și de discernământ, încetează să mai fie o lumină călăuzitoare și se preschimbă într-o obsesie arzătoare.

Săgeata de lemn devine săgeată de fier, apoi săgeată de foc. Cu cât realitatea îi contrazice mai limpede percepția, cu atât crește intensitatea vânătorii. Nu se schimbă ținta, ci gradul de înverșunare al celui care o urmărește. Acestă imagine sugerează intensificarea pulsiunii, rigidizarea convingerii și pierderea progresivă a capacității de autocorectare.

Este, poate, una dintre cele mai fine observații asupra psihicului uman: atunci când o dorință devine obsesie, omul nu mai caută să verifice dacă are dreptate, ci începe să-și organizeze întreaga existență pentru a demonstra că are dreptate.

Această imagine își găsește corespondențe în numeroase spații ale existenței. În mediul profesional, în relațiile sociale, în politică și chiar în viața bisericească, întâlnim uneori oameni care nu mai urmăresc atât împlinirea unei lucrări, cât confirmarea propriei lor importanțe.

Sub veșmântul râvnei, al competenței, al exigenței sau al unei pretinse vocații se poate ascunde o vânătoare mult mai lumească: aceea a prestigiului, a întâietății, a recunoașterii și a influenței. Când cineva le amintește că slujirea presupune, înainte de toate, măsură, responsabilitate și disponibilitate față de celălalt, răspunsul lăuntric poate deveni același cu al prințului: „Taci!”.

Li se pare că orice împotrivire este neînțelegere, că orice observație este invidie și că orice voce cumpătată încearcă să le stingă elanul. Își găsesc semne pretutindeni: într-o numire, într-o apropiere, într-un compliment, într-o fotografie, într-o întâlnire sau într-o promisiune. Precum prințul care vedea colții de argint în apă, iarbă și lună, ajung să interpreteze orice întâmplare ca pe o confirmare a propriei închipuiri.

Dar nu orice ușă deschisă este o chemare, după cum nu orice piedică este o prigoană. Nu orice apreciere înseamnă vrednicie și nu orice tăcere a celorlalți înseamnă încuviințare. Uneori, omul își construiește din întâmplări o teologie personală, o filosofie a propriei îndreptățiri, în care Dumnezeu, destinul sau împrejurările par să-i confirme, cu o generozitate suspectă, toate dorințele pătimașe.

Și aici începe drama: când voința personală își caută justificarea în limbajul Providenței.
În viața duhovnicească există o deosebire fundamentală între râvnă și înverșunare. Râvna îl face pe om mai atent, mai smerit, mai disponibil față de celălalt. Înverșunarea îl face însă surd, neînduplecat și incapabil să se mai cerceteze pe sine.

Aceeași distincție poate fi regăsită, în alte forme, în orice preocupare omenească. Există ambiție creatoare și există ambiție devoratoare; există idealism și există fanatismul propriilor reprezentări; există fidelitate față de un principiu și există incapacitatea de a admite că am putea greși. Uneori, granița dintre ele este atât de fină, încât omul o încalcă fără să-și dea seama.

De aceea, nu este suficient să întrebi ce urmărește un om. Trebuie să te întrebi și ce anume îl urmărește pe el, înlăuntrul său. Ce nevoie îl împinge? Ce gol încearcă să umple? Ce teamă îi dictează necontenita nevoie de a fi văzut, reconfirmat, admirat sau așezat deasupra?

Uneori, în spatele unei ambiții de proporții se află o fragilitate pe care omul nu a avut curajul să o privească. Iar ceea ce nu poate vindeca în sine încearcă să compenseze prin poziție, autoritate și recunoaștere trecătoare. Astfel, lucrarea devine scenă și responsabilitatea devine instrument.

În plan bisericesc, această contradicție capătă o gravitate aparte tocmai fiindcă limbajul folosit este unul al slujirii, al jertfei și al smereniei. Se poate ajunge, paradoxal, ca omul să vorbească necontenit despre lepădarea de sine, în timp ce întreaga sa conduită este orientată spre afirmarea eului. Poate invoca ascultarea, dar să accepte cu greu orice cuvânt care nu îi confirmă propria poziție. Poate apăra formele tradiției în literă, dar să uite duhul care le dă sens.

Nu orice dorință de afirmare este vanitate. Există responsabilități care trebuie asumate, competențe care merită recunoscute și idealuri care cer perseverență. Însă adevărata probă a motivației apare atunci când omul nu primește ceea ce așteaptă, când altcineva este preferat, când lucrarea sa rămâne nevăzută sau când trebuie să accepte că nu el este centrul unei întregi construcții.


Mistrețul apare în cele din urmă, iar fiara pe care prințul o căutase îndelung îl doboară. Numai că, în clipa întâlnirii cu realitatea, el nu o mai poate recunoaște. Întreabă ce fiară ciudată îl umple de sânge, deși aceasta este tocmai făptura pentru care își părăsise pacea. Obsesia i-a supraviețuit discernământului. Chiar și în fața evidenței, refuză să renunțe la propria himeră.

Nu este aceasta, poate, cea mai tragică formă de rătăcire? Să ajungi în fața lucrului pe care l-ai urmărit o viață întreagă și să nu-l mai poți recunoaște?

Mai mult decât atât, prințul nu moare doar în urma întâlnirii cu fiara, ci și sub povara unei imposibilități interioare: aceea de a-și revizui propria percepție. Chiar când adevărul îl lovește, el continuă să trăiască în lumea vânătorii sale.

Ultima poruncă — „Mai bine ia cornul și sună întruna” — dobândește o valoare tragică. În loc să accepte realitatea, prințul dorește ca sunetul cornului să prelungească iluzia, să țină vie povestea unei căutări care l-a nimicit.

Uneori, omul preferă să-și conserve legenda personală chiar și atunci când evidența îi cere să renunțe la ea. Îi este mai ușor să moară în interiorul propriei certitudini decât să trăiască în modestia unei reconsiderări.

Există și o lecție profundă aici: omul poate să vorbească necontenit despre Dumnezeu și, totuși, să fie preocupat mai ales de sine. Poate să apere o instituție și să rănească oamenii care o alcătuiesc. Poate să poarte semnele slujirii fără să mai păstreze duhul ei.

Adevărata măsură a unei vocații nu este înălțimea locului pe care îl ocupi, ci felul în care rămâi om atunci când nu te privește nimeni. Nu zgomotul trâmbiței mărturisește valoarea unei lucrări, ci roadele tăcute ale unei vieți în care ceilalți găsesc mângâiere, sens, bucurie și pace.

Poate că, în cele din urmă, fiecare dintre noi ar trebui să se oprească din când în când în propria pădure și să se întrebe: oare ceea ce urmăresc este cu adevărat o chemare sau numai chipul ideatic al unei dorințe arzătoare?

Fiindcă mistrețul cu colți de argint nu se află întotdeauna în pădure. Uneori se naște în conștiința celui care îl caută. Apa, iarba și luna continuă să-și urmeze rostul lor, dar privirea celui stăpânit de himeră nu mai este capabilă să le recunoască. Iar cea mai primejdioasă vânătoare este aceea în care omul își urmărește propria iluzie, convins fiind că merge în întâmpinarea absolutului.

Nu este de temut numai omul care se îndepărtează de ideal, ci și acela care ajunge să-și confunde propria ambiție cu idealul. Primul mai poate fi întors din drum; celui de-al doilea îi va fi mult mai greu să înțeleagă faptul că nu orice lumină care strălucește este o călăuză.

Iar când, într-un târziu, viața îl va răni cu adevărul ei necruțător, poate că va cere și el să se sune din corn, să se audă până la ceruri. Numai că, asemenea prințului lui Doinaș, va descoperi prea târziu că trâmbița sună tot mai slab, iar pădurea nu mai răspunde.

Vintilă Rafael

Postări conexe