ADEVĂRATUL FOC NU ESTE CEL AL OBICEIURILOR, CI AL HARULUI DUMNEZEIESC

Sunt oameni care se numesc creștini și îi îndeamnă pe ceilalți: „Veniți la Focul lui Sumedru!”, dar prea puțini îi auzi spunând cu aceeași râvnă: „Veniți la Sfânta Liturghie! Veniți să-L întâlnim pe Hristos! Veniți să urmăm pilda Sfântului Mare Mucenic Dimitrie!”
Și atunci trebuie să ne întrebăm, cu sinceritate: ce fel de creștinism mărturisim dacă promovăm cu entuziasm obiceiuri aproape păgâne, dar nu mai avem aceeași râvnă pentru Sfânta Liturghie, Masa Domnească? Nu este aceasta o răsturnare a priorităților, prin care tradiția omenească riscă să ocupe locul care I se cuvine lui Hristos?
Să nu confundăm focul material cu focul harului, nici atmosfera unei sărbători populare cu bucuria întâlnirii reale cu Dumnezeu. Un foc pământesc poate încălzi trupul pentru câteva ceasuri, dar numai Hristos poate aprinde în om focul credinței, al pocăinței și al iubirii dumnezeiești. Flăcările se sting, strigăturile se sfârșesc, mulțimea se împrăștie; însă harul primit în Biserică ne cheamă la o schimbare lăuntrică și la viața cea veșnică.
Apostolul Pavel ne avertizează limpede: „Fugiți de închinarea la idoli!” (I Corinteni 10, 14) și ne îndeamnă să ne ferim de „basmele cele lumești și băbești” (I Timotei 4, 7). Aceste cuvinte nu trebuie folosite pentru a condamna automat orice obicei popular, ci pentru a ne aminti că niciun obicei nu poate lua locul închinării adevărate. Ceea ce trebuie cercetat este dacă o tradiție rămâne un simplu element cultural sau ajunge să fie încărcată cu semnificații religioase străine de Evanghelie.
Criteriul creștin nu este vechimea unui obicei, popularitatea lui sau numărul celor adunați în jurul lui, ci fidelitatea față de Hristos și învățătura Bisericii. Faptul că un obicei este vechi nu îl face automat sfânt, după cum faptul că este răspândit nu îl face obligatoriu pentru creștini. Tradiția populară trebuie cercetată în lumina credinței, nu credința redusă la măsura tradiției populare.
Adevăratul foc dumnezeiesc este cel despre care vorbește Domnul nostru Iisus Hristos atunci când spune: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Este focul adevărului care luminează mintea, al harului care curăță inima și al iubirii care îl apropie pe om de Dumnezeu. Acest foc nu se aprinde prin superstiții, ci prin credință, rugăciune, pocăință și participarea vie la viața Bisericii.
Iar în Sfânta Euharistie nu avem un simbol oarecare al apropierii de Dumnezeu, ci Taina în care ne împărtășim, potrivit făgăduinței Domnului, cu Trupul și Sângele Său cele de viață făcătoare. Hristos spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54). Iată unde trebuie să ne îndreptăm dorul, evlavia și râvna: nu spre transformarea unui obicei într-un substitut al credinței, ci spre comuniunea cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
De aceea, înainte de a-i chema pe oameni la flăcările unui foc pământesc, să avem conștiința și curajul de a-i chema la Sfântul Potir, la Sfânta Liturghie și la urmarea sfinților. Nu este suficient să ne adunăm în jurul unui foc; trebuie să ne adunăm în jurul lui Hristos. Nu este suficient să păstrăm obiceiurile strămoșești; trebuie să păstrăm credința apostolică. Și nu este suficient să ne numim creștini; trebuie să trăim ca ucenici ai lui Hristos.
Întrebarea esențială nu este cât de mare este focul pe care îl aprindem în lume, ci dacă în inima noastră arde focul credinței. Iar dacă vrem să-l cinstim cu adevărat pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, să nu ne oprim la o manifestare populară organizată în preajma zilei sale de pomenire, ci să-i urmăm pilda de mărturisire, jertfă și statornicie în Hristos.
Pr. Rafael Vintilă.



