Doxologie în culoare și lumină

Frescele și interiorul bisericii

Dacă piatra vorbește despre statornicie, iar lemnul despre căldura și simplitatea vieții monahale, pictura Schitului Nașterea Maicii Domnului Chilii vorbește despre cer. Odată trecut pragul bisericii, lumea de afară rămâne în urmă. Privirea este atrasă firesc în sus, către cupolă, apoi coboară încet peste bolți, arcade și pereți, urmând o rânduială a imaginilor care nu este întâmplătoare. Întregul interior se alcătuiește ca o povestire fără cuvinte, în care culoarea, lumina și aurul devin limbaj.

Programul iconografic este unul complet, așezat după rânduiala tradiției bizantine. Ridicând ochii, credinciosul Îl întâlnește pe Hristos privind din centrul cupolei, deasupra lumii și, în același timp, aproape de ea, devenind, astfel, centrul nevăzut al întregii biserici. Toate celelalte chipuri, toate scenele și toate liniile picturii par să pornească de aici și să se întoarcă aici. Din cupolă, privirea coboară treptat pe bolțile și registrele succesive care deschid, pagină după pagină, hagiografii în care chipurile sfinților apar, unul după altul, fiecare cu propria expresie, fiecare purtând în tăcere povestea unei vieți.

În tradiția bizantină, icoana nu încearcă să reproducă lumea așa cum o vede ochiul, ci să sugereze lumea transfigurată. De aceea chipurile au gravitate, gesturile sunt măsurate, iar privirile par venite dintr-un timp în care graba nu mai există. Și tocmai privirile sfinților dau interiorului o prezență aparte. Oriunde s-ar afla omul în biserică, are sentimentul că nu este singur. Tehnica însăși prin care aceste imagini au fost realizate păstrează ceva din vechea artă bisericească. Hristos Pantocrator, din cupolă, și Maica Domnului Orantă, din absida altarului, sunt lucrați în tehnica mozaicului. În rest, pictura este aplicată pe tencuială umedă, culoarea fiind așezată în materia încă proaspătă a peretelui. Astfel, ea nu rămâne doar la suprafața zidului. Pigmentul și tencuiala ajung să formeze împreună aceeași materie. Piatra, varul și culoarea primesc aceeași respirație, iar o astfel de lucrare cere precizie și răbdare. Tencuiala nu așteaptă. Fiecare porțiune trebuie gândită și pictată la timpul ei, în vremea cât suportul este încă pregătit să primească pigmentul. Astfel, fiecare chip, fiecare veșmânt și fiecare ornament poartă în el nu numai gestul pictorului, ci și irepetabilitatea unei clipe de lucru. Peste această lume a culorilor vine foița de aur, aplicată manual. Așezat în aureole, în detalii și în zonele menite să primească strălucirea, aurul reacționează la fiecare schimbare a luminii din biserică. Dimineața are o anumită căldură. La amiază devine puternic, în lumina tremurătoare a lumânărilor, pare să se miște. O flacără mică este suficientă pentru ca o aureolă să prindă viață, o rază intrată prin fereastră poate face ca un detaliu aproape nevăzut cu câteva clipe înainte să lumineze dintr-odată. Astfel, pictura nu este niciodată aceeași, se schimbă odată cu ceasurile zilei, cu anotimpurile, cu lumânările aprinse și cu locul din care este privită. Într-o dimineață senină, biserica poate fi plină de culoare. La Vecernie, aceleași chipuri se adâncesc în penumbră, iar aurul rămâne să lumineze discret acolo unde celelalte culori încep să se stingă. Întregul program iconografic al Schitului Chilii alcătuiește astfel o teologie în imagini. Sfinții de pe pereți, scenele, veșmintele, aureolele, ornamentele și aurul nu sunt elemente separate. Ele se leagă unele de altele și transformă interiorul bisericii într-un univers coerent, în care fiecare imagine își are locul și rostul ei. Privirea începe sus, în cupolă, coboară spre sfinți, ajunge la nivelul omului și apoi se ridică din nou. Poate că acesta este și drumul tainic pe care îl propune pictura de la Chilii: de la cer către om și de la om către cer. Pereții unei biserici pictate nu mai sunt simple hotare ale unei clădiri; ei devin o Evanghelie deschisă; o Evanghelie fără pagini, scrisă pe tencuială umedă, cu pigment, rugăciune și aur. Iar cel care intră în Schitul Nașterea Maicii Domnului Chilii nu trebuie decât să ridice privirea pentru a începe să o citească.

Cei trei Arhangheli de pe turla bisericii

Mozaicurile turlei

Turla principală a bisericii Schitului Nașterea Maicii Domnului se înalță ca un semn al cerului, având în centrul său Sfânta Cruce, iar în jurul ei, asemenea unei nevăzute străji cerești, chipurile celor trei mari Arhangheli: Mihail, Gavriil și Rafael. Cele trei reprezentări în mozaic, așezate pe fațadele turlei, dau construcției o identitate duhovnicească aparte și constituie o mărturie artistică de o frumusețe deosebită, unică în această formă în spațiul eclezial al Munteniei.

În Sfânta Scriptură, îngerii sunt slujitori ai lui Dumnezeu și vestitori ai voii Sale către oameni. Psalmistul îi cheamă: „Binecuvântați pe Domnul, toți îngerii Lui, cei tari în putere, care împliniți cuvântul Lui” (Psalmul 102, 20), iar Epistola către Evrei îi numește „duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei 1, 14).

Sfântul Arhanghel Mihail, al cărui nume înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”, este chipul apărătorului și al biruinței binelui asupra răului. În Cartea Apocalipsei, el este prezentat în lupta împotriva puterilor întunericului: „Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul” (Apocalipsa 12, 7). Așezarea sa pe turla bisericii amintește că Biserica este chemată să rămână statornică în credință și să mărturisească biruința lui Dumnezeu.

Sfântul Arhanghel Gavriil, al cărui nume este legat de puterea lui Dumnezeu, este marele vestitor al tainelor dumnezeiești. El este cel care îi vestește Fecioarei Maria că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, rostind cuvintele care au schimbat istoria lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!” (Luca 1, 28). Prezența lui Gavriil pe turla bisericii închinate Nașterii Maicii Domnului dobândește astfel o semnificație profundă, legând arhitectura de taina Bunei Vestiri și de Întruparea Mântuitorului.

Sfântul Arhanghel Rafael, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu vindecă”, este cunoscut în mod deosebit din Cartea lui Tobit ca înger trimis de Dumnezeu spre călăuzire, ocrotire și vindecare. Chipul său amintește că Dumnezeu nu îl abandonează pe om în încercările sale, ci îi trimite ajutor, luminare și călăuzire pe drumul vieții.

Prin frumusețea mozaicurilor, prin simbolismul lor biblic și prin așezarea celor trei Arhangheli pe turla principală, Schitul Nașterea Maicii Domnului păstrează o reprezentare de o rară expresivitate în peisajul bisericesc al Munteniei. Nu este doar un element decorativ, ci o mărturisire a credinței Bisericii în lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu și în neîncetata slujire a cetelor îngerești.

Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale.

Psalmul 90, 11

Pantocratorul

Turla bisericii

Există în orice biserică un loc spre care privirea se ridică aproape fără voie. La Schitul Nașterea Maicii Domnului Chilii, acest loc este în înălțimea cupolei, acolo unde, înconjurat de aur și lumină, este așezat în mozaic chipul lui Hristos Pantocrator – Hristos Atotțiitorul. De jos, din mijlocul bisericii, imaginea pare să stăpânească întregul spațiu. Nu prin măreție omenească, nu prin forță, ci prin acea solemnitate tăcută pe care vechea iconografie bizantină a știut să o așeze în chipul lui Hristos. Pantocratorul privește și în jurul acestei priviri pare să se organizeze întreaga biserică. Mâna dreaptă este ridicată în binecuvântare, într-un gest vechi de veacuri, repetat în mii de biserici ale Răsăritului creștin. Este un gest simplu și, totuși, cuprinzător: binecuvântare, pace și chemare. În mâna stângă, Hristos ține Evanghelia. Cuvântul și binecuvântarea stau, astfel, împreună. O mână binecuvântează lumea, cealaltă ține Cuvântul după care lumea este chemată să trăiască. Iar între ele se află chipul Pantocratorului – grav, liniștit, cu o privire care pare să treacă dincolo de aparențe. În jurul Lui se întinde fundalul de aur, care vorbește simbolic despre lumina dumnezeiască, lumina necreată, despre o realitate care nu aparține timpului nostru și care nu cunoaște nici răsărit, nici apus. De aceea, în jurul Pantocratorului nu există un peisaj, nu există zare, nu există depărtare. Există lumină. Aurul scoate chipul lui Hristos din timpul obișnuit și îl așază într-un spațiu al veșniciei. El primește lumina adevărată care intră în biserică și o întoarce către credincios schimbată: mai caldă, mai adâncă, aproape vie. Sub El se desfășoară întreaga viață a bisericii: se săvârșește Sfânta Liturghie, se aprind lumânări, se citesc pomelnice, se cântă, se tace, se suspină…

Așezarea Pantocratorului în punctul cel mai înalt al bisericii transformă arhitectura însăși într-un mesaj simbolic sacru. Credinciosul stă jos, pe pământ, dar privirea îi este chemată în sus. Între el și cupolă se desfășoară parcă întregul drum al omului: de la cele apropiate și trecătoare către cele înalte și nepieritoare.

Maica Domnului Orantă

Dacă Hristos Pantocrator, lucrat în mozaic în înălțimea cupolei, este imaginea Celui care binecuvântează și cuprinde întreaga zidire, mai jos, în rânduiala iconografică a bisericii Schitului Nașterea Maicii Domnului Chilii, întâlnim un alt chip al apropierii dintre cer și pământ, lucrat și el în tehnica mozaicului: Maica Domnului Orantă. Este Maica rugăciunii. Brațele sale se ridică și se deschid într-un gest străvechi, simplu și solemn. Nu ține nimic în mâini. Nu are nevoie de niciun alt semn. Întreaga ei ființă devine rugăciune. Oranta este chipul celei care stă înaintea lui Dumnezeu și se roagă pentru oameni, pentru cei care intră în biserică, pentru cei care nu mai pot ajunge până aici, pentru cei care, copleșiți de durere, nu mai găsesc cuvintele rugăciunii. Brațele ridicate par să cuprindă toate aceste rugăciuni nerostite și să le ducă mai sus.

În vechea tradiție iconografică a Bisericii, gestul Orantei este unul dintre cele mai puternice și mai limpezi gesturi ale rugăciunii. Mâinile nu cer pentru sine. Privită din mijlocul bisericii, Maica Domnului pare să nu fie singură în rugăciune, pare că întreaga biserică se roagă împreună cu ea: sfinții, oamenii, toți se adună în jurul ei. Brațele sale deschise pot fi privite și ca un acoperământ nevăzut întins peste întregul așezământ, peste orașul care se vede de pe deal și peste toate depărtările către care se deschide privirea. Maica Domnului pare așezată nu într-un loc anume, ci într-un spațiu al rugăciunii fără sfârșit, devenind tocmai mărturia rugăciunii neîntrerupte: o Mamă cu brațele deschise între pământ și cer, purtând înaintea lui Dumnezeu, în tăcere, lumea întreagă.

Interiorul bisericii

La răsărit, privirea întâlnește catapeteasma din lemn sculptat. Ea desparte și, în același timp, unește. Dincolo de ea se află Sfântul Altar, iar înaintea ei se adună poporul la rugăciune. Lemnul lucrat cu migală capătă aici aproape finețea unei dantele. Ornamentele sculptate, ritmul icoanelor și ușile împărătești dau catapetesmei solemnitate, fără să-i răpească acea căldură pe care numai lemnul o poate aduce într-un interior de biserică. În centrul naosului coboară policandrul din bronz aurit, ale cărui brațe se desfac într-o geometrie ordonată, purtând luminile deasupra celor care se roagă. Ferestrele înguste, prin proporția și așezarea lor, controlează pătrunderea luminii în interior, amintind de atmosfera vechilor biserici athonite, în care penumbra nu este o lipsă, ci parte a arhitecturii spirituale. Căci biserica își împlinește rostul cel mai adânc nu atunci când oprește privirea asupra frumuseții sale, ci atunci când o conduce mai departe, dincolo de lemn, piatră, bronz, culoare și aur, către Dumnezeu.

Cei trei Sfinți Ierarhi ocrotitori

Trei chipuri arhierești se desprind cu solemnitatea unei prezențe care pare să depășească timpul: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Ei sunt ocrotitorii schitului, alături de Maica Domnului, și tocmai de aceea prezența lor în biserică capătă un înțeles aparte. În frescă, chipurile lor se află în Sfântul Altar, împreună cu ceilalți ierarhi ai Bisericii, după rânduiala erminiei bizantine. Împreună, cei trei sunt zugrăviți pe icoana hramului de la catapeteasmă și în vitraliul de la intrarea în pronaos. Într-un fel nevăzut, cei trei Ierarhi par să stea de veghe asupra bisericii, asupra celor care viețuiesc aici și asupra tuturor celor care îi vor trece pragul.

Înfățișați în picioare, în veșminte arhierești, sfinții au acea demnitate liniștită pe care iconografia bizantină o păstrează marilor păstori ai Bisericii. Veșmintele coboară în falduri ample, ritmate de culoare și lumină. Peste ele se așază omoforul, semnul slujirii episcopale și al responsabilității păstorului pentru turma încredințată lui, care pare să lege cele trei reprezentări într-o singură mărturisire. În limbajul simbolic al Bisericii, el amintește de oaia cea pierdută pe care Păstorul cel Bun o caută și o poartă pe umeri. Astfel, veșmântul nu mai este numai podoabă liturgică, ci devine imagine a grijii pentru om. Evanghelia, crucea, cârja arhierească și gestul binecuvântării spun, aproape fără să mai fie nevoie de cuvinte, întreaga lor slujire. Evanghelia este Cuvântul pe care l-au primit, l-au păstrat și l-au mărturisit. Crucea este semnul Celui pe care L-au urmat. Ele par să unească două dimensiuni ale aceleiași vieți: cuvântul și jertfa, mărturisirea și slujirea, credința rostită și credința trăită. Privirea se oprește mai întâi asupra chipurilor. Fiecare este diferit. Sfântul Nicolae poartă în înfățișarea sa gravitatea blândă a ierarhului pe care tradiția creștină l-a legat pentru totdeauna de milostenie și de ajutorul oferit în taină. Chipul său pare să unească autoritatea păstorului cu bunătatea părintelui. Alături, Sfântul Calinic de la Cernica aduce cu sine amintirea unei vieți în care slujirea arhierească s-a întâlnit cu nevoința monahală. Prezența sa într-un schit este cu atât mai grăitoare: ierarh și monah, rugător și ctitor, el pare să aparțină firesc acestui spațiu în care piatra, lemnul și rugăciunea au fost chemate să alcătuiască împreună o zidire. Sfântul Nectarie de la Eghina încheie această triadă a ocrotitorilor. Chipul său păstrează liniștea omului trecut prin încercare fără să-și piardă pacea. În fața lui vor ajunge, poate, multe dintre rugăciunile celor care vor veni la Chilii purtând cu ei suferințe, boli, temeri și speranțe pe care nu le vor spune nimănui altcuiva. Cei trei, așezați laolaltă, devin un sobor. Privirea unuia continuă parcă liniștea celuilalt. Repetarea omoforului și a gestului binecuvântării creează un ritm solemn, asemenea unei procesiuni oprite pentru totdeauna, menită să vegheze, să binecuvânteze și să îndrepte privirea celui care intră spre Hristos.

Sfinții cuvioși

În pronaosul bisericii, pe fondul auriu, se așază într-o tăcută împreună-viețuire ceata sfinților cuvioși. Între ei, patru chipuri de monahi: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul și Sfântul Cuvios Daniel Sihastrul. Patru nume legate, fiecare în felul său, de rugăciune, nevoință, slujire și de spiritualitatea monahală românească. Veșmintele lor nu au fastul celor arhierești. Dimpotrivă, sunt dominate de simplitatea hainei monahale, de sobrietatea celui care a renunțat la podoabele lumii pentru a căuta o altă frumusețe. Tocmai această austeritate face contrastul cu aurul din jur cu atât mai puternic. Haina este simplă, fondul este strălucitor. Omul s-a lepădat de cele ale lumii, iar în spatele lui pictura deschide simbolic lumina unei alte lumi.

Chipul Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria reînviază memoria monahismului românesc apropiat nouă, imaginea bătrânului duhovnic și cuvântul rostit simplu, pentru omul simplu. Chipul său pare să apropie lumea vechilor sihaștri de generațiile care încă îi păstrează în memorie glasul și învățăturile.

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica își găsește firesc locul aici, într-un schit care îl are între ocrotitori pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Prin simpla lor apropiere în programul iconografic, numele Cernicăi aduce cu sine memoria unei vechi tradiții românești a rugăciunii, ascultării și vieții de obște.

Prezența Sfântului Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul într-o biserică acoperită de frescă este aproape o mărturisire despre însăși lucrarea picturii bisericești. Aici, unde culoarea s-a așezat pe tencuială, unde chipurile sfinților au fost construite din pigment, răbdare și rugăciune, zugravul devenit cuvios pare să amintească faptul că și frumusețea poate deveni slujire.

Alături, Sfântul Cuvios Daniel Sihastrul pare să aducă pe zid liniștea sihăstriei. În jurul chipului său poate fi imaginată tăcerea codrilor, singurătatea chiliei și rugăciunea spusă departe de lume. Există o legătură nevăzută între sihastrul de odinioară și liniștea pe care Schitul Chilii încearcă să o păstreze astăzi.

Astfel, cei patru sfinți spun, împreună, povestea aceleiași căutări a lui Dumnezeu, trăită în vremuri și în chipuri diferite. Unul vorbește despre viața de obște, altul, despre sihăstrie. Unul amintește de frumusețea icoanei și de slujirea prin artă, altul, de cuvântul duhovnicesc oferit oamenilor.