Povestea Schitului Nașterea Maicii Domnului Chilii

„Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie și un dram de iubire, ca s-o înțelegi.”

Nicolae Iorga

Povestea Schitului Nașterea Maicii Domnului Chilii este una dintre acele povești care nu se spun dintr-odată. Ea trebuie ascultată încet, în liniștea locului, acolo unde zgomotul lumii rămâne departe și unde până și vântul care trece prin pădurile muscelelor Argeșului pare să știe ceva despre începuturile acestei zidiri.

Trebuie să urci până la Chilii și să privești împrejur.

Jos, orașul își continuă viața. În depărtare, Carpații își etalează versanții, unul după altul, în nuanțe care se schimbă odată cu lumina. Deasupra lor rămâne cerul. Iar între oraș și munți, între pământ și înalt, se află schitul.

Poate că povestea lui începe tocmai de aici: dintr-o privire către depărtare și dintr-un gând către Dumnezeu.

Sunt zidiri care se nasc dintr-un plan gândit îndelung și sunt zidiri care se nasc dintr-o chemare. Cele dintâi pot fi măsurate în metri, în piatră și în lemn, iar cele din urmă se măsoară mai greu, pentru că temelia lor adevărată nu se vede.

La Chilii, mai întâi a fost chemarea… Apoi, au venit zilele de muncă, zgomotul uneltelor, praful, drumurile, grijile, bucuriile mici ale fiecărei etape împlinite. Încetul cu încetul, ceea ce fusese cândva numai un gând a început să capete contur. Piatra s-a așezat peste piatră. Lemnul a prins formă. Turla s-a ridicat către cer. Crucea a ajuns deasupra tuturor. Și, într-o bună zi, acolo unde fusese numai un loc pe un deal, a început să se vadă o biserică.

Dar povestea unui schit nu este niciodată numai povestea zidurilor sale. În spatele fiecărei pietre, sunt oameni. În spatele fiecărei izbânzi sunt osteneli despre care poate nu va ști nimeni. Sunt zile în care lucrurile au mers ușor și zile în care numai credința a putut aduce curajul continuării zidirii. Sunt mâini care au muncit, oameni care au ajutat, rugăciuni rostite în taină și nădejdi pe care numai Dumnezeu le-a cunoscut.

De aceea, cine privește Schitul Chilii numai cu ochii, va vedea o biserică frumoasă, ridicată într-un loc minunat. Cine îl privește însă cu acel „dram de iubire” despre care vorbea Nicolae Iorga va vedea mai mult. Va vedea o dorință devenită zid. Va vedea rugăciunea devenită culoare. Va vedea credința devenită altar, turlă și cruce. Va vedea piatra de Muscel întorcându-se, într-un mod nou, către munții din care pare că și-a luat tăria. Va vedea stejarul pădurilor argeșene primind rostul de a ocroti liniștea chiliilor. Iar înăuntrul bisericii va vedea culoarea și aurul picturii ridicând materia către lumină. Și poate va înțelege că nimic nu a fost ales întâmplător.

Piatra vorbește despre statornicie. Stejarul, despre rădăcini. Aurul, despre lumină. Iar crucea, așezată între cer și pământ, despre sens.

Anii vor trece. Schelele vor rămâne doar în fotografii, în arhive. Urmele șantierului se vor estompa și vor dispărea. Copacii vor crește. Piatra va căpăta patina vremii. Vor veni oameni care nu îi vor fi cunoscut pe cei care au fost aici dintru începuturi. Dar clopotele vor continua să se audă peste dealuri. În biserică se vor aprinde lumânări. Durerile șoptite se vor vindeca aici, mulțumirile vor prinde glas… Cineva va rosti pentru prima dată numele unui om drag la pomenire, altcineva va reveni după ani și va găsi aceeași liniște.

Și astfel povestea schitului nu se va încheia veacuri de-a rândul… Poate, niciodată… Pentru că adevărata istorie a unei biserici nu este legată numai de aceia care au construit-o, ci și de toate sufletele care îi vor trece pragul. Fiecare va lăsa ceva nevăzut aici: o rugăciune, o lacrimă, o mulțumire, un nume, o speranță. Și fiecare va lua ceva cu el. Poate numai câteva clipe de pace, poate puterea de a merge mai departe, poate sentimentul acela rar că, pentru o clipă, lumea a tăcut și Dumnezeu a fost mai aproape.

Așa se scrie, de fapt, povestea Schitului Nașterea Maicii Domnului Chilii. Nu numai în documente și în date, nu numai în piatră și lemn, ci în oameni, în rugăciunile lor, în tăcerile lor, în lumina care cade dimineața peste biserică și în umbra lungă a crucii la apus.

Iar dacă într-o zi cineva va ajunge aici fără să știe nimic despre începuturile locului, va fi de ajuns să se oprească pentru câteva clipe și să privească. Orașul, jos. Carpații, în depărtare. Biserica, între cele două și cerul, deasupra tuturor. Apoi să tacă. Să tragă bine cu urechea. Să asculte povestea locului… Căci povestea Schitului Chilii se aude cel mai bine în liniște și se înțelege numai cu acel dram de iubire fără de care niciun loc nu-și dezvăluie cu adevărat sufletul.