ÎNSEMNĂRI DINTR-O ZI DE HRAM

Cu bască sibiană, fular ales și cântări îngerești
14 octombrie 2026 — Pitești

Sunt zile care trec fără să lase în urmă nimic mai mult decât oboseala orelor, și sunt altele care se așază, discret și temeinic, în sipetul amintirilor. Ziua Sfintei Cuvioase Parascheva a fost, pentru mine, una dintre acestea din urmă, o zi cu miresmă de toamnă și de acea bonomie a oamenilor aleși, care știu să împletească solemnitatea cu zâmbetul.

Dis-de-dimineață, m-am întâlnit cu Părintele Nicandru și doamna doctor Maria, fără să bănuiesc câte întâmplări aveau să se adune, până la lăsarea serii, în desaga amintirilor. Pornisem la drum cu gândul la sărbătoare și la rânduiala ei duhovnicească, dar ziua avea să ne ofere și altceva: întâlniri neașteptate, replici pline de haz, gesturi de o delicatețe aparte și acele mici surprize care fac ca o zi obișnuită să capete strălucirea unei povești.

În scurtă vreme, ne-am întâlnit cu Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic Argeșeanul, care, cu spiritul său de observație, ne-a făcut numaidecât să zâmbim, atrăgându-ne atenția asupra acoperământului capului doamnei doctor Maria. Bască de proveniență sibiană, aceasta părea să fi adus cu sine ceva din aerul nemțesc al vechiului burg transilvan și, de ce nu, o discretă adiere de influență luterană. Iată cum, uneori, un simplu accesoriu poate deveni prilej de conversație și de veselie frățească!

Am zâmbit cu toții, iar întâmplarea, atât de măruntă în aparență, a risipit îndată orice urmă de încordare.

Ne-a întâmpinat îndată Părintele protoiereu Dinu Laurențiu, cu acea cumințenie măsurată care îi stă bine unui slujitor deprins cu rânduiala și cu responsabilitatea. În purtarea sa am regăsit tactul omului care știe să păstreze dreapta socoteală. Este o artă să rămâi echilibrat, fără să faci din acesta o paradă.

Destinația slujirii noastre era biserica „Sfânta Vineri” din Pitești, unul dintre lăcașurile de seamă ale orașului, în care istoria și rugăciunea par să-și fi dat întâlnire de mai bine de un veac. Restaurată și consolidată în anii 2014–2015, biserica își păstrează prestanța unui edificiu care nu trăiește doar prin trecutul său, ci și prin rugăciunile celor care îi trec pragul. Zidurile sale par să păstreze ecoul atâtor slujbe, atâtea glasuri și atâtea frământări omenești aduse înaintea lui Dumnezeu.

Mi-a atras atenția și amvonul, așezat ca un loc al Cuvântului dumnezeiesc, de unde învățătura Domnului se revarsă către credincioși. Privindu-l, m-am gândit că amvonul nu este doar un element de mobilier bisericesc, ci un loc al responsabilității: de acolo, cuvântul evanghelic trebuie rostit cu limpezime, măsură și convingere, căci el poate să lumineze o conștiință, să aline o neliniște ori să trezească un suflet amorțit.

Lăcașul mi s-a înfățișat cu adevărat ca o catedrală. Rânduiala sfântă, chipurile credincioșilor și solemnitatea altarului alcătuiau împreună o priveliște de aleasă cuviință.

Iar cântarea… Ah, cântarea! Ca o revărsare de armonii coborâte dintr-o lume mai curată, asemenea unui cor nevăzut de îngeri, ale căror glasuri se întâlnesc deasupra grijilor omenești. Uneori, în biserică, nu mai ai trebuință de explicații savante și nici de fraze meșteșugite. Ajunge să asculți. Să lași Cuvântul să te hrănească și să lepezi din toată grija cea lumească.

M-am bucurat, de asemenea, auzind propunerea Părintelui consilier Andrei privind promovarea a doi diaconi harnici și vrednici: Daniel, iscusit în arta legătoriei cărților, și Lucian, un organizator destoinic, om al lucrului bine rânduit. Într-o vreme în care se vorbește mult despre lipsa oamenilor de nădejde, e reconfortant să afli că râvna, seriozitatea și priceperea nu trec cu totul neobservate. Biserica are trebuință nu numai de râvnă declarată, ci și de oameni care își pun mâinile la treabă, cu îndelungă-răbdare.

Nu-mi poate scăpa din însemnările acestei zile nici chipul citețului bisericesc Andrei, cel care, pe lângă slujirea sa bisericească, îndeplinește și ascultarea de șofer al Înaltpreasfințitului. Om al discreției, disciplinat și cu o fire predominant introvertită, Andrei pare să aparțină acelei categorii de oameni care nu simt nevoia să se afirme prin cuvinte prea multe. La el, tăcerea nu pare a fi absență, ci mai degrabă o formă de retragere reflexivă, un spațiu interior în care lucrurile sunt observate, cântărite mult și așezate înainte de a fi exprimate.

În timpul Sfintei Liturghii, l-am zărit îmbrăcat într-un stihar care se armoniza bine cu solemnitatea praznicului. Veșmântul avea ceva din prospețimea și liniștea unei păduri în care lumina se cerne domol printre ramuri.

Dar întâmplarea cea mai delicată a zilei avea să vină dintr-un gest atât de simplu, încât tocmai simplitatea lui îi sporea farmecul.

La un moment dat, Înaltpreasfințitul i-a dăruit Părintelui Nicandru un fular fin, de bună calitate, potrivit anotimpului și, fără îndoială, ales cu gust. Un dar discret, însă încărcat de o căldură pe care nu o poate măsura nici prețul, nici finețea țesăturii.

Am remarcat, de-a lungul timpului, că Înaltpreasfințitul pare să poarte o luptă tainică împotriva atașamentului față de lucrurile materiale. Chiar și atunci când un obiect îi este drag, chiar și atunci când frumusețea ori calitatea lui l-ar putea îndemna să-l păstreze, se întâmplă să se despartă de el cu o naturalețe dezarmantă, dăruindu-l celui care îl admiră sau căruia îi poate fi de folos. Ca și cum ar încerca să nu lase lucrurile să-i ocupe inima și ar socoti că bucuria adevărată stă mai degrabă în a da decât în a aduna.

Este, dacă stăm să cugetăm, o mică lecție de libertate lăuntrică. Omul care se poate despărți de un lucru frumos fără a simți că pierde ceva din sine a înțeles, poate, una dintre tainele generozității: obiectul rămâne, dar bucuria se înmulțește când trece dintr-o mână în alta.

Părintele Nicandru s-a bucurat mult de dar și, pesemne, nu doar din pricina frumuseții lui. Fularul a rămas toată ziua asupra sa, ca un semn discret al întâlnirii și ca o amintire purtată nu în buzunar, ci chiar pe umeri. Din când în când, privirea îmi revenea asupra lui și mă cuprindea o veselie liniștită, de parcă darul acela ar fi continuat să spună, fără cuvinte, povestea dimineții.

Și aici, mărturisesc, m-a cuprins o amintire personală. Cu aproximativ zece ani în urmă, primisem și eu un dar asemănător. Trecerea vremii îi poate estompa unui obiect strălucirea, îi poate schimba locul în casă sau în dulap, dar nu-i poate răpi cu totul împrejurarea în care a fost oferit. Uneori, nu mai ții minte toate cuvintele rostite într-o zi, însă îți amintești cine ți-a făcut un dar, cum ți l-a întins și ce ai simțit în clipa aceea.

La capătul zilei, am rămas cu imaginea unei sărbători în care solemnitatea altarului s-a întâlnit firesc cu micile bucurii ale vieții cu Dumnezeu. Am avut cântare aleasă, oameni vrednici și cuvinte bune.

Viața, cu toată solemnitatea și gravitatea ei, are nevoie din când în când de un strop de umor, de un dar neașteptat și de câteva acorduri de înger. Iar în ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, la Pitești, le-am găsit pe toate laolaltă.

Pr. Rafael Vintilă