DREPTUL IOV ȘI ISPITA DE A NE ADMIRA PROPRIA „NEPRIHĂNIRE”

Iov era un om neprihănit. Sfânta Scriptura însăși mărturisește aceasta. Problema lui nu era faptul că făcea binele, ci că, pe măsură ce își privea propria viață, devenise foarte conștient de cine era, de ceea ce făcea și de respectul pe care îl primea din partea celorlalți.

Și aici apare o primejdie subtilă a vieții duhovnicești: poți să faci binele și, în același timp, să începi să te îndrăgostești de imaginea ta de om bun. Citește Iov, capitolul 29. Vei întâlni un om care își amintește cu nostalgie locul pe care îl avea în mijlocul oamenilor:

– „bătrânii se sculau și stăteau în picioare” (Iov 29, 8)
– „slava mea va întineri neîncetat…” (Iov 29, 20)
– „îmi plăcea să mă duc și să mă așez în fruntea lor, stăteam ca un împărat” (Iov 29, 25)

Iov nu inventează virtuți pe care nu le avea. El chiar făcuse multe lucruri bune. Dar se întâmplă ceva în interiorul omului atunci când binele pe care îl face începe să devină principala lentilă prin care se privește pe sine.

Nu mai vede doar: „Dumnezeu mi-a dat darul, harul să fac binele.”
Începe să vadă: „Eu sunt omul care face binele.”
Iar diferența este uriașă.
Pentru că, din acel moment, binele nu mai este numai rod al harului, ci începe să devină o sursă de identitate, statut și validare personală.

Nu este nevoie să fii lăudăros, zgomotos sau arogant pentru a fi dominat de imaginea proprie.
Uneori mândria este foarte bine îmbrăcată.
Poate purta haine religioase.
Poate vorbi smerit.
Poate cita din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți.
Poate face formal milostenie.
Poate da formule despre smerenie.
Poate chiar să se declare „nevrednic”.
Și totuși, în adânc, omul poate fi preocupat permanent de întrebarea:
„Cum sunt eu văzut?”

Omul începe să-și construiască un „eu ideal”: omul credincios, cultivat, indispensabil, generos, inteligent, apreciat. Problema apare atunci când „omul bun” pe care cred că sunt devine o imagine pe care trebuie să o apăr permanent. Atunci critica devine amenințare, comparația devine obsesie, iar pierderea prestigiului este trăită aproape ca o pierdere a propriei identități.

De aceea, uneori, omul nu suferă doar pentru că este nedreptățit. Suferă pentru că nu mai este admirat. Ego-ul nu caută doar să aibă valoare; caută să fie văzut ca având valoare.

La început, Iov vorbește mult despre sine, despre dreptatea sa, despre faptele sale, despre poziția sa înaintea oamenilor. La sfârșit, însă, după întâlnirea cu Dumnezeu, spune:

„Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” (Iov 42, 5-6)

Nu înseamnă că Dumnezeu îi spune lui Iov: „Ai fost un ipocrit și tot binele tău a fost fals.” Dimpotrivă, Dumnezeu îl apără înaintea provocatorilor săi. Dar Iov ajunge să înțeleagă că a fi un om drept nu înseamnă a avea dreptul la propria îndreptățire.

Omul echilibrat din punct de vedere psihologic și duhovnicesc nu mai simte nevoia să demonstreze tuturor cine este.

-Nu mai trebuie să câștige fiecare dispută.
-Nu mai trebuie ca toată lumea să-l placă.
-Nu mai transformă orice critică într-un atac asupra propriei persoane.

„Cine nu apreciază ceea ce are va dori mereu ceea ce nu poate avea”

Gândul exprimă foarte bine aceeași realitate: nemulțumirea perpetuă se naște atunci când omul își măsoară valoarea prin ceea ce îi lipsește sau prin ceea ce primește din exterior.
Când nu mai vezi darul, începi să vezi doar lipsa.
Când nu mai vezi harul, începi să numeri meritele.
Și de aici se naște o foame care nu se termină niciodată.
Mai multă apreciere.
Mai multă recunoaștere.
Mai multă influență.
Mai mult prestigiu.
Dar sufletul nu se satură astfel.
Poți avea foarte mult și să te simți sărac.
Poți primi multe și să trăiești într-o permanentă nemulțumire.
Poți fi admirat și să rămâi profund nesigur.
De aceea, recunoștința este și o disciplină spirituală, și o formă de sănătate interioară.

De multe ori, nu ceea ce ni se întâmplă ne oprește, ci ceea ce ne imaginăm că vor spune ceilalți despre noi. Ne temem de judecata lor, de critici, de neînțelegere și ajungem să ne abandonăm propriile convingeri și hotărâri.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește însă că nu putem închide gura lumii, dar putem să alegem ce lăsăm să ajungă la inima noastră:

„Să închizi gura lumii nu poți; poți însă să faci altceva: să închizi urechile tale, ca tot ce auzi să nu coboare la inimă.”

Aceasta este, în fond, o formă de libertate duhovnicească: să auzi fără să te lași stăpânit de ceea ce auzi, să primești un sfat fără să devii robul părerilor altora și să rămâi statornic atunci când știi că drumul pe care ai ales să mergi este unul bun.

Uneori pierdem o poziție.
Alteori pierdem aprecierea.
Uneori oamenii nu ne mai caută.
Uneori nu mai suntem „în frunte”.
Uneori ceea ce am construit nu mai primește aplauzele pe care le așteptam.
Și este dureros.

Unele pierderi sunt demascări ale atașamentului nostru față de propria imagine.
Dumnezeu nu vrea doar să ne facă oameni buni.
Vrea să ne facă oameni liberi.
Libertatea de a face binele fără să cerem aplauze.
Libertatea de a sluji fără să fim indispensabili.
Libertatea de a fi criticați fără să devenim răzbunători.
Libertatea de a fi lăudați fără să ne credem extraordinari.
Libertatea de a avea mai puțin fără să ne considerăm mai puțin.

La început, îl vedem pe Iov vorbind mult despre „eu”.
La final, îl vedem pe Iov înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta este transformarea.
De la reputație la adevăr.
De la imagine la realitate.
De la „slava mea” la slava lui Dumnezeu.
De la nevoia de a fi văzut la dorința de a-L vedea pe Dumnezeu.
Ne dă daruri, dar nu pentru ca darurile să devină tronul nostru.
Ne dă inteligență, dar nu ca să ne mândrim.
Ne dă frumusețe, dar nu ca să ne închinăm propriei imagini.
Ne dă bani, funcții, oameni, vocație, influență, cunoaștere și oportunități, dar toate acestea trebuie să rămână daruri, nu idoli.
Pentru că în momentul în care darul devine identitatea noastră, începem să apărăm darul mai mult decât Îl căutăm pe Dăruitor.

Iov a trăit aproximativ 248 de ani, văzând pe fiii fiilor săi până la a patra seminție, și „s-a sfârșit întru adânci bătrâneți”. Dar povestea lui nu se încheie odată cu anii vieții sale pământești. El ne învață că adevărata statornicie nu înseamnă absența îndoielii sau a suferinței, ci puterea de a nu abandona ceea ce este bun și adevărat doar pentru că drumul devine greu. Nu putem închide gura lumii, nu putem controla întotdeauna împrejurările și nici nu putem evita toate încercările vieții. Putem însă să alegem cui dăm putere asupra inimii noastre și în ce adevăr hotărâm să rămânem.

Iar acum Iov petrece în viața cea neîmbătrânitoare, unde anii nu se împuținează și unde nu mai există nici suferință, nici teamă, nici judecata oamenilor, în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pr. Prof. Rafael Vintilă