ÎNSEMNĂRI DE NOIEMBRIE DESPRE ARHIEREUL CALINIC AL ARGEȘULUI

Noiembrie are darul de a așeza peste lucrări o anumită sobrietate. Ultimele frunze din an se desprind de ramuri, lumina se împuținează, iar timpul pare să grăiască într-un alt fel. Sunt zile în care istoria nu se mai citește doar în cronici, ci în destinele oamenilor care au trecut prin ea, lăsându-și amprenta asupra locurilor și comunităților pe care le-au slujit.
Pentru Argeș, luna noiembrie păstrează două date cu o semnificație aparte. La 17 noiembrie 1985, în Catedrala de la Curtea de Argeș, arhimandritul Calinic era hirotonit întru arhiereu, devenind episcop-vicar al Eparhiei Râmnicului și Argeșului. Cinci ani mai târziu, la 18 noiembrie 1990, avea să fie întronizat episcop titular al Episcopiei Argeșului.
Dar, înainte de cârja episcopală și de fastul ceremoniilor, se cuvine să ne oprim asupra omului. Veșmântul, oricât de impunător, nu poate spune singur povestea celui care îl poartă.
Născut la 4 iunie 1944, în ținutul Neamțului, sub numele de Constantin, viitorul arhiepiscop a cunoscut viața parohială și monahală, slujirea în așezăminte de veche tradiție și responsabilitatea conducerii unor mănăstiri de prestigiu precum Sinaia și Cernica. Între gospodărire, lectură, contemplație și întâlnirea necontenită cu oamenii s-a format o experiență pe care nicio școală superioară nu o poate înlocui: aceea a vieții trăite, cu toate luminile și umbrele ei.
Ierarhul Calinic este născut sub semnul Gemenilor, după calendarul zodiacal occidental. Nu vom face din astrologie o știință a caracterului și nici nu vom pretinde că data nașterii poate explica tainele unei personalități.
Dar, ca exercițiu literar, simbolul este ispititor.
Gemenii sunt înfățișați prin două chipuri, două ipostaze, două moduri de a privi aceeași lume. În această imagine se află ceva din neliniștea spiritului curios: dorința de a trece dintr-o idee într-alta și de a descoperi că adevărul unei împrejurări rareori încape în prima explicație oferită.
Amintirile sale păstrează câteva întâmplări care dau începuturilor o notă de omenescul cel mai autentic.
După primirea decretului de recunoaștere, episcopul Gherasim a dorit să meargă împreună cu el la Curtea de Argeș, spre noua reședință. Într-o evocare, arhiepiscopul Calinic își amintește că l-a condus chiar el pe ierarh cu ARO-ul Mănăstirii Cernica.
Drumul avea să fie mai mult decât o simplă deplasare. Între cei doi se purta, încă de la început, o delicată negociere a încrederii.
Gherasim, aflat de mai multă vreme în fruntea eparhiei, nu privea fără neliniște venirea unui nou arhiereu tânăr. Mărturisea că nu își dorise un episcop-vicar și se temea ca oamenii să nu confunde autoritatea episcopului titular cu prezența noului venit.
Arhiereul Calinic a înțeles neliniștea venerabilului episcop și i-a răspuns cu delicatețe: nu venise să-i tulbure autoritatea, nu intenționa să-i ocupe locul și nici să creeze confuzie în rândul credincioșilor. Episcopul titular rămânea Gherasim, Episcopul Râmnicului și Argeșului.
Este un episod care dezvăluie mai mult decât o simplă conversație între doi ierarhi, urmași ai sfinților ucenici. Arată că, înainte de a fi o chestiune administrativă, autoritatea presupune tact, cuvânt și capacitatea de a înțelege temerile celuilalt.
Uneori, autoritatea se arată mai întâi prin felul în care știi să nu o impui.
Ziua de 17 noiembrie 1985 nu a fost pregătită doar prin rânduieli administrative și bisericești. În spatele solemnității se afla un om care își măsura, cu emoție, propria nevrednicie în fața unei răspunderi atât de mari.
Potrivit amintirilor sale, Patriarhul Iustin a rânduit soborul arhieresc pentru hirotonie, între ierarhii prezenți numărându-se Nestor, Mitropolitul Olteniei, Gherasim, Episcopul Râmnicului și Argeșului, și Damaschin Severineanul, Episcop-vicar.
Pregătirile aveau și grija lor gospodărească. Fiind Postul Crăciunului, părintele Calinic s-a deplasat până la Tulcea pentru a aduce pește de mai multe feluri, astfel încât agapa pregătită pentru participanți să respecte rânduiala postului.
În noaptea dinaintea hirotoniei, însă, somnul nu a venit. Duhovnicul său, Paisie, i-a ascultat neliniștea și i-a adresat un cuvânt de o simplitate tăioasă, menit să-l ferească de orice iluzie a măririi:
„Tu nu ești Hristos în persoană. Ești alesul Lui, în lucrarea aceasta arhierească.”
Îndemnul continua cu o lecție fundamentală: viitorul arhiereu nu trebuia să uite că are de lucrat la propria mântuire, precum și la mântuirea preoților, diaconilor și a creștinilor încredințați spre păstorire. Era poate cea mai potrivită învățătură pentru începutul unei asemenea slujiri.
În zorii zilei, emoția nu dispăruse. Afară ningea cu fulgi mari. Arhiepiscopul Calinic mărturisește că se gândise la tot felul de semne care l-ar fi putut opri din drum: o cădere, o boală sau un eveniment neașteptat. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. L-a impresionat în mod deosebit apariția episcopului Damaschin, care în seara precedentă păruse obosit și bolnav, dar dimineața pășea hotărât prin Palatul Episcopal. Iposifiul (candidat propus și aprobat) a primit această imagine ca pe o încurajare.
Curând, soborul arhieresc a pornit spre Catedrala cea vestită a SfântuluiNeagoe Vodă Basarab. Multă lume venise să asiste la momentul în care arhimandritul Calinic urma să primească harul slujirii episcopale. În spatele rugăciunilor și al formulelor liturgice se afla o viață de pregătire, iar înainte se deschidea un drum ale cărui urmări nu puteau fi cunoscute pe deplin.
Prezența autorităților de stat a conferit evenimentului și o dimensiune publică, politică. Avea să recunoască, retrospectiv, că atunci nu înțelegea pe deplin însemnătatea momentului. Sunt evenimente care ne traversează viața fără să le putem măsura pe loc amploarea. Abia timpul le dezvăluie adevărata greutate.
Ce înseamnă, în fond, demnitatea de arhiereu? Pentru privitorul din afară, poate părea o treaptă într-o ierarhie bine rânduită, o recunoaștere a unei cariere bisericești. În realitate, ea presupune o răspundere care depășește orice privilegiu.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei, vorbește despre însușirile celui chemat la slujirea episcopală, punând accentul nu pe prestigiu, ci pe conduită și responsabilitate. În Faptele Apostolilor, îndemnul adresat păstorilor este limpede: să ia aminte la ei înșiși și la turma încredințată.
Sfântul Ignatie Teoforul vede, la rândul său, în episcop un reper al unității comunității creștine.
Iată de ce ziua de 17 noiembrie 1985 nu poate fi redusă la ceremonia unei hirotonii. Era începutul unei responsabilități care nu se mai limita la propria chilie, la obștea monahală sau la slujirea unei mănăstiri, ci se extindea asupra unei lumi întregi de oameni, comunități și așteptări din trei județe.
La 18 noiembrie 1990, odată cu întronizarea ca episcop titular al Argeșului, această răspundere căpăta o nouă dimensiune. Vechile ctitorii domnești, memoria Basarabilor și istoria unei eparhii de mare tradiție deveneau cadrul unei lungi slujiri. Era însă și o misiune de recuperare a unei moșteniri istorice și patrimoniale profund afectate de regimul comunist, după ce Episcopia Argeșului fusese desființată, iar teritoriul și bunurile sale fuseseră trecute în administrarea Episcopiei Râmnicului. Astfel, noul ierarh primea nu doar responsabilitatea păstoririi unei eparhii, ci și pe aceea a reașezării unei instituții cu veche tradiție. Poate că în această numire s-a aflat și gândul Patriarhului Iustin Moisescu, fiu al Argeșului și Muscelului: acela de a încredința părintelui Calinic nu doar păstorirea unei eparhii, ci și misiunea de a-i apăra identitatea spirituală și de a-i reda demnitatea, după multe nedreptăți.
Există o bătrânețe a trupului, inevitabilă, și una a minții, care începe în clipa în care omul socotește că nu mai are nimic de învățat. Cea din urmă este poate mult mai primejdioasă.
Un ierarh trăiește permanent sub privirea celorlalți. Unii îl așază pe un piedestal, alții îl întâmpină cu rezerve, iar alții îi construiesc un chip după propriile așteptări. Uneori întâlnim doar imaginea pe care ne-am format-o despre el.
De aici se naște una dintre vechile neînțelegeri ale vieții publice:
Oamenii te aplaudă până în clipa în care le spui ceea ce nu vor să audă. Câtă vreme le mângâi convingerile, ești prietenul lor; când te atingi de idolii pe care și i-au ridicat, aplauzele se sting și începe judecata cu sentință irevocabilă.
Să fii îngăduitor nu înseamnă să nu vezi greșeala. Să fii blând nu înseamnă să nu poți fi ferm. Iar a fi un om de treabă nu presupune să dorești, cu orice preț, să fii pe placul tuturor.
Iar timpul, acest cronicar neînduplecat, nu se lasă impresionat nici de aplauze, nici de huiduieli. El consemnează, compară și păstrează ceea ce merită să rămână.
Astfel Argeșul, încercat de vremi de apăsare,
Își găsea păstorul, chemat spre vindecare;
Sub bolți de ctitorie și-n ani de grea uitare,
Se-aprindea din nou candela-n altare.
Nu doar zidiri de piatră, nici ranguri trecătoare,
Ci pâine, carte, sprijin și creștină alinare;
Elevi, poeți, orfani și văduve-n nevoi
Aflau un braț de sprijin și-un frate iubitor.
Nu cârja dă măsura, nici croiul din veșmânt,
Ci crucea dusă-n taină și mila pe pământ;
Căci mărirea piere-n vreme, ca frunza-n asfințit,
Dar binele făcut rămâne-n veci prinos cinsitit.



